Vasile Diacon –
autorul ieșean, coborât de pe plaiurile bucovinene ale Stulpicanilor –oferă
cititorilor săi o surpriză, lucrarea Cocota de cauciuc negru (Iași, Editura Cronedit, 2919, 281 pag.),
ieșind din spectrul preocupărilor avute de-a lungul anilor – în
linia studiilor istorice, a criticii și istoriei literare –, și intrând în zona
scriiturii de frontieră (sau de graniță), cum este cunoscut genul, ori, cum ar
putea spune alții, mai puțin inițiați, a textelor licențioase. Aceasta ar putea
fi o percepție eronată, specifică persoanelor ce s-ar putea regăsi în
precizarea făcută de autor: „Carte oprită la lectură fetelor cumințișisnobilor pudibonzi”
O prezentare a acestei cărți, în percepția unora
dintre cei menționați în precizarea autorului s-ar putea rezuma la prima
aserțiune de mai sus. Totuși, cunoscându-l pe Vasile Diacon și mediile
culturale frecventate de către acesta, observăm că la o primă privire lucrarea
poate fi încadrată în sfera influențelor cenaclului umoristic aflat sub diriguirea
comandorului Mihai Batog-Bujeniță.
Intrând în universul cărții, observăm cum autorul își
surprinde de la început cititorul prin îndemnul-dedicație „Carte dedicată
tuturor viitoarelor posibile soacre ale domnișoarei Adina, personajul nostru,
care ar putea să crape de oftică atunci când vor afla ce n-a ratat aceasta în
anii juneții sale” (p. 5), din care reiese
umorul, dar și tâlcul autorului. De fapt acesta pare că sugerează cititorului
în ce notă ar trebui citită cartea. Despre umor și dihotomia „sex și umor” vorbește
Nicolae Crețu în prefața cărții.
Epigramele folosite în loc de motto au rolul de a ne
introduce în universul volumului. Catrenele epigramistului ieșean Mihai Haivas
au fost alese ca țintă pentru conturarea unui personaj imaginat de autor sau,
posibil, întâlnit aievea. Acestea par a fi concepute special pentru lucrare sau
chiar cerute de autor, la comandă, pentru creionarea personalității unui
personaj: „Grevă la prostituate/
Pentru-un spor de stat pe spate;/ Una ce-a ieșit din „tură”/ Vrea în plus și-un
spor... „de gură” (p. 7).
Citind cartea, într-un registru în care lectura este
un câștig, îți vin în minte diferite modalități de percepție asupra corpului,
în cauză, asupra sexului. Așa cum teoreticienii invocă cunoscuta lucrare Viața
sexuală a Catherinei M, semnată de autoarea franceză Catherine Millet, în nu mai puțin cunoscuta
Istorie a corpului. Mutațiile privirii. Secolul XX, coordonată de Jean-Jacques Courtine.
Dacă s-ar face un volum pentru istoria corpului
în secolul al XXI-lea, atunci lucrarea lui Vasile Diacon ar trebui să
constituie un reper serios pentru secvența referitoare la sexualitate, așa cum
marii istorici francezi au luat ca reper lucrarea Catherinei Millet.
Nu întâmplător am folosit noțiunea de „secvență”,
întrucât, înainte de a ne apleca asupra segmentelor conturate de autor, care
pot fi citite și ca povestiri distincte (aici fiind un merit „al vânei
literare”). Subliniem pentru atenția cititorului, dar și autorului, unul din
cele mai serioase studii privind sexualitatea. Ba, chiar este vorba despre o
anumită parte a sexualității și anume „fantasmele femeilor” (discutată de Nancy
Friday în Fantasmele erotice ale femeilor), redată în povestire „pusă în
gura” Adinei, în secvența amantlâcului cu Damian. Studiul lui Nancy Friday
poate fi privit în siajul umorului lui V. Diacon, diferența fiind amprenta
specialistului versus poziția filologului. În acest sens remarcăm cercetarea
privind Camera numărul șase: Sexualitatea terorii sau: „Ajutor! Mi-am
pierdut controlul, mulțumesc Domnului”.
În cazul nostru, sesizăm cum autorul, identificat cu
naratorul Fănică, se împlinește prin fanteziile Adinei și merge până la
împărtășirea fantasmelor ei. Vasile Diacon, lup ce se lasă mâncat de oaie, după
cum spune într-o secvență spre finalul cărții, intuiește, anticipează și
acceptă până la un anumit punct fantasmele acesteia. Ne referim aici la
momentul tensionat când Adina îi propune cunilingus, fapt deloc neglijabil
pentru redarea unui conservatorism al privirii sexuale sau doar este vorba
despre statutul Adinei.
În acest sens, prefațatorul Nicolae Crețu accentuează
ceea ce am intuit prin formula „fără veleitare pretenții literaturizante” și,
mai degrabă, „intuirea unei realități sociologice și psihosociale”, unde
ludicul este sugerat de la început și prin îndemnul mai sus amintit.
Auto explicitarea îl transformă pe Diacon într-un
„meta-autor” și îl trimite pe cititor într-un registru al seriozității,
scoțându-l din titlul prefeței Sex și
umor, unde nu este surprinsă latura instrumentelor artistice: „ochi
migdalați și ten măsliniu”, „tihna patriarhalului târg al Hârlăului” etc. (p.
18) și cea de filolog sadea, având harul de
a crea un comic spontan, într-un complot al exploziei de libido: „Visează cu
ardoare să ajungă polițistă, nu pentru că i-ar plăcea meseria, ci pentru că o
incită... uniforma” (p. 18), dezvăluind, în același timp, nu doar o lume
imaginară, ci și o lume în care fiecare poate fi prins: „localizarea «de la CUG» referindu-se la zona unde
era amplasat blocul în care se afla apartamentul închiriat pentru ea de un
patron de societate putred de bogat, căsătorit, cu trei copii mari, și care o
luase de metresă de vreo șapte ani de zile” (p. 21). O carte a căror secvențe,
oricând, ar putea fi încadrate „știrilor de la ora 17”: („Am uitat de nu prea
vechiul meu infarct, de faptul că-mi lipsește un sfert din mușchiul exterior al
inimii, care, brusc, a început să-și accelereze ritmul. Pârdalnica dă să sară
din piept. Nu mă pot controla. Cerul gurii mi se usucă. Înghit în sec. (...) Mă
holbez prostit la sâni și nu-mi pot lua privirea de la ei” (p. 22-23), sau într-un film cu tineri americani, unde lucrurile
evoluează cu o rapiditate specifică duratei unei partide de sex, ca evoluția
rapidă a „parteneriatului durabil” (de la ajutor juridic la parteneriat
sexual), fie de cinci, fie de trei ani, timp în care ea „să aibă grijă de
gestionarea necesităților mele sexuale” (p. 25).
Prin astfel de ipostaze și avalanșele de „glume” sau
conturarea personajului prin umor („Adinula”), autorul redă o fațetă a lumii
din secolul al XXI-lea, surprinsă și în cărțile amintite în studiul de la
sfârșitul lucrării, lumea fuck-friend
– prieteni cu beneficii. Cu un personaj creat pentru o anumită tipologie a societății,
dintr-o lume moldavă atât de reală, prin ludicul prezent peste tot, încât la un
moment dat te întrebi dacă autorul vrea „să ridice cota” personajului masculin.
Asupra reliefării unor personaje atât de posibil reale nu vom face aluzie, la
fel cum nu vom face aluzie la instituții ieșene, ușor de deslușit. Autorul conturează
situații și se suprapune peste lumea personajelor, din postura de cunoscători ai
vicleniei păcatului: Să nu fie cu bănat,/ După cât e de frumoasă,/ Ar fi un
mare păcat/ Să nu fie păcătoasă
(după Aculin Tănase).
Gruparea în secvențe și nu în capitole, te pune la
început în fața întrebării: oare câte secvențe sunt, tot atâtea partide de sex?
Aceasta din cauza abundenței de scene erotice din diferite partide. Autorul a
ales bine conceperea cărții în secvenţe datorită modului de relatare, care dă
impresia unui film, sexul însuși fiind perceput ca „personaj” descriptibil.
Uneori este vizibilă și tendința de povestire în ramă, deloc ieșită din
context. Dimpotrivă, nimerită pentru accentuarea unui tip de jurnal ori, poate,
confidență cu cititorul. Asemenea cărții Chaterinei Millet, și Cocota de
cauciuc negru poate fi citită ca jurnal, dar numai doar în cazul autoarei
franceze ca jurnal asumat.
Atât de bine surprinde o tipologie încât ar putea fi
considerată ca îndrumar pentru prostituate sau măcar lecție de viață, profesionalism
redat în finalul secvenței a treia: „E clar, nu făcea prostituție doar ca meserie, ci îi plăcea sincer să se
reguleze, ridicând meseria la rang de artă, demonstrând prin aceasta,
indubitabil, că viața ei stă pe două fundamente: distracția și plăcerea
carnală” (p. 42). În altă secvență observăm că prin distracție autorul se
referă și la bani, adică o altă formă a răsplății pentru meseria îmbrățișată.
Redăm, în acest sens, și o secvență bună de îndrumar: „Simt că amețesc și îmi
vine să strig de să vuiască toate coclaurile din satele din preajma Hârlăului:
«Hai, hai, Adinuța! Hai suge, suge tare, Adinuța! Ferice de maică-ta care te-a
făcut!» Cert este că maestra nu doar îmi sugea mătărânga, ci pur și simplu o
savura la modul angelic” (p. 35).
Îndrumarul redă dese scene de expertă în meseria
practicată: „Astăzi se dovedește o mare specialistă în masarea îngâmfatului
falus prin contractarea repetată a mușchilor vaginali, conferind acestuia
foarte puternice senzații de înălțătoare plăcere” (p. 44). Toate acestea
și pentru că de la parteneri de fuck-friend, trec prin stadiul de instruire pentru meseria Adinei, dar fără
izbândă nici în „sectorul” ei de activitate: „Asta-i bună! Te-ai prostit la
dracu’. Eu aștept ca să-mi iei «originea lumii» la ciocane și tu mă faci să
pierd timp, împuindu-mi capul cu fel de fel de prostii despre nebuni care au
pictat câte o pârlită de scoică desfăcută. Hai, lasă poveștile de adormit
adolescente, că văd că măciuca ta e gata de bătălie! Treci la cordit!, ordonă
ea râzând” (p. 53). Asta, după ce aproape că nici nu mai are sens să amintim
scena în care i-au fost împrumutate cărți din domeniul juridic pentru studiu și
nici măcar nu le-a deschis. La fel se întâmplă și în scena inițierii în terminologia
latină a sexului, prin care este creionat un mod de percepție asupra corpului.
Răspunsul Adinei contribuie, alături de argou, la amplificarea viziunii: „Nu
ești întreg la cap! Tu m-ai luat la ciocane ori îmi faci lecții de latină?”,
atunci când este vorba de explicarea unei zicale latinești: Inter pedes
puellarum magna voluptus puerorum est,
adică „Între picioarele fetelor este marea plăcere a băieților” (p. 54).
Semne de revenire la lumea în care își are originea personajul apar atunci când Adina
„își asumă” ca amant pe soțul celei mai bune prietene. Acesta este și momentul
în care te întrebi dacă naratorul este personajul principal sau Adina. Autorul
accentuează și „prin povestirea tip ramă” vâltoarea în care s-a lăsat cuprins
personajul masculin, „contaminat” de o lume profund imorală în care își
practică meseria Adina: „A mea și a târgului, îmi spun cu amărăciune. A mea
doar pentru puținul timp pe care mi-l poate aloca” (p. 87).
Până spre sfârșitul cărții, temporalitatea este redusă
la secvențe. Adică doar la ceea ce reiese din descrierea fiecărui moment amoros
și, uneori, din ceea ce își propune autorul să edifice, printr-un timp în afara
„secvențelor-partidă”, când sunt construite dimensiuni diferite ale
temporalității și spațialității. Timpul nu e
unul liniar, cronologic, pentru că de la secvența „însămânțării din glumă” și
de la situația de a fi singură acasă de revelion la povețele care descos
substraturile titlului, autorul revine la perioada Crăciunului.
Scenele în care corpul e doar un bolovan fără spirit
apar prin exemplificările posibilelor lecturi necesare Adinei, din sfera
erotismului. Este creionat un personaj inconștient, fără o busolă orientativă
în viață, în postura Adinei, dar și un personaj ușor identificabil cu autorul
prin verbul folosit. Arată situația unor lumi cu măsuri diferite; lipsa de a fi
parte dintr-o lume în care Adina e convinsă de justețea căii alese, iar
celorlalți le convine statu-quo-ul
existent. O lume în care se plimbă autorul-personaj, cu oameni normali până când
trebuie să intre în detalii. O lume a vieții publice și o altă lume a vieții
private, nu ușor deductibilă. Ambii protagoniști ai cărții au două lumi. Ego-ul
fiecărei lumi e ca o vâslire prin mirarea nimicului, cu amăgire pentru orgolii:
„O privesc îndepărtându-se și îi admir fesele splendide, curulețul poznaș. Se
mai întoarce o dată și, veselă, îmi face cu mâna. Zâmbesc și eu și îmi gâdil
singur orgoliul: chiar mă place, îmi zic satisfăcut” (p. 59).
Autorul își dă seama la fiecare pas de ce are nevoie
textul pentru a fi citit și savurat. Umorul este prezent în fiecare părticică a
fiecărei secvențe. Și merge până la explicația titlului cu sens prin context
(„Drăgălița, devenită veritabilă femeie de cauciuc, se manifestă ca o mare
specialistă în stimularea sexului cu ajutorul notelor muzicale pe care le emite
și în care adună toată poezia lui Sapho din Lesbos” (p. 37). În privința
imaginii de pe copertă găsim o explicație tacită în secvența a XIV-a. Subtitlul
reiese spre sfârșitul cărții: „Îi explic că ea însăși e o minunată păpușă de
cauciuc, de cauciuc negru, în pat se modelează la modul excepțional, conform
așteptărilor clientului” (p. 173)”.
Naratorul își conservă „o echitate principială” prin
faptul că nu plătește pentru sex. El este într-un parteneriat, iar sexul nu e
pe bani, ci pe cadouri: „…ea îmi spune că îi trebuie niște bani pentru epilatul
păsăricii de stufoasa flocăraie ce mijește pe toată larghețea zonei pubiene.
Da, suport costurile!” (p. 53). Astfel de scene te pun pe gânduri ca cititor,
încât să te întrebi dacă e mai mult despre secvențe de umor cu sex sau umor și
sex. Hazul povestitorului și ego-ul personajului sunt împletite și în
autoironie, în pretenția de a fi perceput într-un anume fel și de cei de jos,
el fiind „cu notorietate”: „Oare cum mi-o fi zicând când discută despre mine cu
prietenele ei, slujitoare pe altarul desfrânării? Boșorogul, ghebul, ghiujul,
tataia, bătrânul, moșneagul, hodorogul? Cred că mi-ar plăcea mai degrabă să-mi
zică babalâcul” (p. 69).
Scena cu renumitul medic Berlescu, director de spital
de copii, duce povestirea spre un alt înțeles pentru autor. De fapt autorul
dovedește că poate crea mai mult decât o banală reproducere a unor scene amoroase.
Treptat, elanul autorului îl determină să intre în
detaliile unei lumi în care Adina prin poziția sa nu reprezintă nimic, pe lângă
societatea pe care o poate sugera idealul spre care aspiră, cea a unei anumite
protipendade. Pot naște în mintea cititorului metafore de tipul: sex în două
lumi, lumină asupra imoralității și falsa ori lipsa de spiritualitate pe care o
afișează cotidian.
Lucrarea poate încăpea și pe raftul mizerabilismului social,
cu o lume guvernată de bani și alta de mizeria născută de lipsa unei busole orientative,
cu un narator care înțelege lumea reală, chiar și cea în care Adina se
afișează, combinându-se și cu un director de televiziune de bulevard: „Acum
trăiește cu frica în sân că cineva îi cunoaște conținutul acestei corespondențe
cu Adina. Vai de sufletul lui”, autorul sintetizând astfel toată tactica prin
care Adina și-a „impresionat” noua sa victimă, prin mesaje dictate chiar de către
Fany.
Apoi, prin sfârșitul secvenței a XVII-a, autorul pune
în evidență pentru personajul masculin decăderea și în cealaltă formă de
degradare, de care acestuia îi era frică: „Mă simt mustrat de unul dintre
înțelepții neamului care sfătuise pe cei care aspiră la lumină să se ferească
de mediocritate: «Trei
lucruri nu au voie să fie mediocre; decât mediocre mai degrabă lipsă: femeia,
vinul și poezia» (...) acest specimen reprezentat de Adina, a pus stăpânire pe
o parte din sentimentele mele și, din lipsa chibzuinței, pentru moment, nu pot
tăia nodul” (p. 178). Acesta este momentul în care cititorul e îndemnat să
mediteze la relația personaj-narator-autor.
„Povestirile în ramă” din secvențele din ultima parte a
cărții sunt încadrate perfect, fapt care dă cititorului un elan și mai mare
pentru a nu lăsa cartea din mână, iar autorul păstrează liniaritatea
secvențelor. Cartea curge și se citește cu spor, ca și cum ai căuta secvență
după secvență într-un film scris de un scenarist de mare clasă, cu capacitatea
de a crea întorsături deosebite, cu suspans.
Mai mult, autorul apelează la trucul aptitudinilor de
filolog și dezvăluie o direcție pentru premierea cititorului pentru lectură:
„Vreau să pătrund în mentalitatea ei de prostituată de lux, vreau să știu
care-i sunt valorile în care crede, ce iubește cel mai mult, cum sunt planurile
ei, ce gânduri de viitor are etc.,
și taman pentru aceasta o consider un fel de model pentru un personaj într-un
best-seller” (p. 204). Prin controlul sentimentelor, personajul masculin iese din
lumea ei prins de inconștiența voită a unui început: „Dar faptul că gândul
fugea adesea spre ea mă făcea să mă întreb dacă într-adevăr eu chiar mi-am
controlat sentimentele. Uneori eram chiar confuz” (p. 257).
Umorul ajunge să treacă de limita unei constante a
partidelor amoroase și devine o refulare pentru „viciul sexului ușor”, în care
poate cădea oricine. Secvenţele capătă forma unei cărți-manual, pentru viață,
cu alternanța mizeriei unor lumi, asumată prin misiunea autorului de a așeza
vorbele în gura Adinei. Această misiune nu este lucru deloc ușor de făcut, mai
ales că este vorba de secvențe întregi, chiar mini povestiri.
Finalul cărții surprinde contrastul dintre două lumi,
unde învinge aspirația spre lumea protipendadei contemporane, fără clintiri,
adică spre statut în lumea bună. Altfel spus, mai direct, cu un termen rostit
de Adina, târfă, dar în lumea bună: „dacă voiai, mă angajai la vreo regie, la
vreo societate cu capital de stat ori vreo instituție unde să nu mă doară capul
de problemele serviciului” (p. 242).
Cu certitudine, cartea lui Vasile Diacon nu are nevoie
de un recenzent salvator de pe linia sexului cu umor. Ea se încadrează în tipul
de lucrări în care cititorul-cenzor este nevoit să fie cât mai discret. O carte
provocatoare în care interogațiile lecturii apar, dar nu pot fi redate, poate,
și din cauza faptului că alta e lectura propusă de autor.
Studiul de la sfârşitul lucrării este suficient pentru
o ancoră în „lumea bună”, o ancoră de legitimare. (Ionuț
Horeanu)
