Titlul
surprinde; la început. Apoi, intrând în inima textului, îi apreciem poetei
inspirația titlului și câmpurile de sensibilitate ale versurilor definind
călătoria spre Sine (amintind de Călătoria spre mine însămi, titlul unui volum de Ileana Mălăncioiu).
Spovedania
unei pantere e o noua carte despre voia mea, voia ta și voia Lui (și acordul
dintre acestea!), când, cum consemna Serghei Bulgakov în Lumina neînserată, „creatura
încă mai geme și întreaga lume tânjește și suferă din cauza amestecului și înfruntării
dintre bine și rău”. Trecerea de la voia noastră la voia cerească, într-o
dureroasă alternanță a stărilor de conștiință,
este cale de urmat în scrierile Danielei Gîfu, o „rechemarea la ordine” (v.
Georges Gusdorf). Despre ieșirea din îndărătnicia individuală și întâlnirea cu
spiritul divin disertează Daniela Gîfu în „33. Jurnal de inițiere spirituală”
sau în „eu, tu și El”, dar și în volumul de versuri „Spovedania unei pantere”, Editura
Vatra veche, 2017.
Acestuia
din urmă îi parcurgem litera și spiritul în Zilele de Paști, când înflorește
pustia precum crinul, înviind nu doar firea, ci și Cuvântul. Poeta iese precum
actorul sub reflectoarele scenei spre a ne spune câtă mirare e în Învierea
Cuvântului și câtă nădejde în împlinirea Legii Divine sau câtă înfăptuire a
asemănării noastre cu Dumnezeu prin eliberarea din zădărnicie. Spovedania unei
pantere e mizanscena căinței (a rugăciunii cu sfințenie; poetei îi repugnă
rugăciunea „fără sfințenie” și fără culoare) și, apoi, a mântuirii, a
apropierii de potir, după ce eul liric simte stingerea sălbăticiei panterei.
Căci vine o vreme a decantărilor, când se împuținează ființa Lutului,
înmulțindu-se ființa Duhului. Scria Emil Cioran: „M-a apucat o pasiune nebună
pentru tot ce e pur și nefalsificat în lumea asta de indivizi acri, sceptici și
incapabili de sacrificii”. Asemeni filozofului, poeta are revelația a ceea ce
este esențial, voind să schimbe cursul timpului, trecându-l prin bătăile de
ceasornic în stare să limpezească ochii
împăienjeniți și să aducă „vinul nou în burdufuri noi” (Matei 9; 16-17) firii
înrobite. Cu alte cuvinte „cu pace să ieșim”. Nu întâmplător cităm din trama
liturgică, atâta timp cât poeta, căutându-și Sinele (ne pierdem dacă nu ne
căutăm destul), își rostește spovedania într-un acompaniament liturgic (de
altfel discret) menit să prefigureze bucuria rodului și, mai departe, înnoirea
lumii. Linia de orizont a poetei e
întruchiparea seraficului, aleea ce duce la capătul Cerului (Te urmez),
unde poate avea loc cununia speranțelor.
Volumul
e parte din întreg; întregul operei Danielei Gîfu (scrisă și nescrisă) prins în
rosturi și înțelesuri, în deslușiri ale logosului divin, ale iubirii pământești
și cerești, răpunând chipul fiarei. Astfel, așează în portativele lirice
inserturi sentențioase. Un poem se numește Reflecție, finalul mai multor poeme
au rol de adagiu, iar poemul cu care se încheie volumul poartă numele de
Lecție: Învățăm să versificăm / în ritmul îngerilor / printre urzelile
deziluziilor. Ființa între înger și demon, între Duh și Lut, jinduiește să iasă
din cingile contingentului, urmându-i Lui; așadar, nerisipind cerul. Întreba
cineva dacă Părintele Arsenie Boca este de pe pământ sau din cer și primește răspunsul:
e de pe pământ dar are cerul în el. În Spovedania unei pantere, eul liric își
caută părticica sa de cer sau, într-o metaforă din poezia lui Vasile Voiculescu,
azurul suitor. De aceea, spunem că poezia Danielei Gîfu e numai a ei (e
legământul numai al ei cu poezia; despre a face legământ cu poezia vorbește Dan
Cristea în volumul Poezia vie), într-o
desfășurare pe de-o parte a penitenței, pe de alta a neliniștilor, dovadă
limbajul ambivalent sau un idefinit ce creează și fior și acalmie. În același
poem (Temere) apar reflexivele: mă înfior, mă mângâi. Sau imaginea mărului
verde înmiresmat alternează cu imaginea merelor putrede ale străzii, după cum
raiul și iadul își dispută întâietatea.
Prin
spovedanie (analogia cu rugăciunea eminesciană: Înalță-ne, ne mântuie/ Din
valul ce ne bântuie), eul liric se eliberează din vicleșugurile finitului (valul
ce ne bântuie), din detenția sufletească și întunericul încărunțit, trepte spre
zori (zori e cuvânt-titlu în poezia Danielei Gîfu), spre luceafărul de dimineață
la care năzuiește poeta; verbul năzuiesc devine axis al împletirilor lirice. Zbuciumul
vieții, cuprins în teritorii de suferință, sărbătoare, vis, nostalgie ale
iubirii, nu mai este tăinuit, („Mă căznesc să-l ascund de decenii“), netăinuirea deschizând calea adevărului și
apropierea de cer. Este voia poetei și voia Lui, poezia devenind una a voirii,
a limpezirilor, a „ordinei înțelegerii rostului lui doi”. Eul liric, cel fără
vină prin spovedanie, domină timpul recluziunilor, umbrele rănilor, împlinind
canon sfânt prin gestul pur al îngenuncherii în fața sublimului creației
divine, aidoma unei reîntoarceri la punctul edenic al vieții, la
inefabilul jocului de-a v-ați ascunselea
al copilăriei. Este clipa supremă a poetei și a poeziei; „clipa mea”. (Valentin
MARICA)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu