Un reper pentru o istorie a corpului în secolul XXI

Vasile Diacon – autorul ieșean, coborât de pe plaiurile bucovinene ale Stulpicanilor –oferă cititorilor săi o surpriză, lucrarea Cocota de cauciuc negru (Iași, Editura Cronedit, 2919, 281 pag.), ieșind din spectrul preocupărilor avute de-a lungul anilor – în linia studiilor istorice, a criticii și istoriei literare –, și intrând în zona scriiturii de frontieră (sau de graniță), cum este cunoscut genul, ori, cum ar putea spune alții, mai puțin inițiați, a textelor licențioase. Aceasta ar putea fi o percepție eronată, specifică persoanelor ce s-ar putea regăsi în precizarea făcută de autor: „Carte oprită la lectură fetelor cumințișisnobilor pudibonzi”

O prezentare a acestei cărți, în percepția unora dintre cei menționați în precizarea autorului s-ar putea rezuma la prima aserțiune de mai sus. Totuși, cunoscându-l pe Vasile Diacon și mediile culturale frecventate de către acesta, observăm că la o primă privire lucrarea poate fi încadrată în sfera influențelor cenaclului umoristic aflat sub diriguirea comandorului Mihai Batog-Bujeniță.

Intrând în universul cărții, observăm cum autorul își surprinde de la început cititorul prin îndemnul-dedicație „Carte dedicată tuturor viitoarelor posibile soacre ale domnișoarei Adina, personajul nostru, care ar putea să crape de oftică atunci când vor afla ce n-a ratat aceasta în anii juneții sale” (p. 5), din care reiese umorul, dar și tâlcul autorului. De fapt acesta pare că sugerează cititorului în ce notă ar trebui citită cartea. Despre umor și dihotomia „sex și umor” vorbește Nicolae Crețu în prefața cărții.

Epigramele folosite în loc de motto au rolul de a ne introduce în universul volumului. Catrenele epigramistului ieșean Mihai Haivas au fost alese ca țintă pentru conturarea unui personaj imaginat de autor sau, posibil, întâlnit aievea. Acestea par a fi concepute special pentru lucrare sau chiar cerute de autor, la comandă, pentru creionarea personalității unui personaj: „Grevă la prostituate/ Pentru-un spor de stat pe spate;/ Una ce-a ieșit din „tură”/ Vrea în plus și-un spor... „de gură” (p. 7).

Citind cartea, într-un registru în care lectura este un câștig, îți vin în minte diferite modalități de percepție asupra corpului, în cauză, asupra sexului. Așa cum teoreticienii invocă cunoscuta lucrare Viața sexuală a Catherinei M, semnată de autoarea franceză Catherine Millet, în nu mai puțin cunoscuta Istorie a corpului. Mutațiile privirii. Secolul XX, coordonată de Jean-Jacques Courtine.

Dacă s-ar face un volum pentru istoria corpului în secolul al XXI-lea, atunci lucrarea lui Vasile Diacon ar trebui să constituie un reper serios pentru secvența referitoare la sexualitate, așa cum marii istorici francezi au luat ca reper lucrarea Catherinei Millet.

Nu întâmplător am folosit noțiunea de „secvență”, întrucât, înainte de a ne apleca asupra segmentelor conturate de autor, care pot fi citite și ca povestiri distincte (aici fiind un merit „al vânei literare”). Subliniem pentru atenția cititorului, dar și autorului, unul din cele mai serioase studii privind sexualitatea. Ba, chiar este vorba despre o anumită parte a sexualității și anume „fantasmele femeilor” (discutată de Nancy Friday în Fantasmele erotice ale femeilor), redată în povestire „pusă în gura” Adinei, în secvența amantlâcului cu Damian. Studiul lui Nancy Friday poate fi privit în siajul umorului lui V. Diacon, diferența fiind amprenta specialistului versus poziția filologului. În acest sens remarcăm cercetarea privind Camera numărul șase: Sexualitatea terorii sau: „Ajutor! Mi-am pierdut controlul, mulțumesc Domnului”.

În cazul nostru, sesizăm cum autorul, identificat cu naratorul Fănică, se împlinește prin fanteziile Adinei și merge până la împărtășirea fantasmelor ei. Vasile Diacon, lup ce se lasă mâncat de oaie, după cum spune într-o secvență spre finalul cărții, intuiește, anticipează și acceptă până la un anumit punct fantasmele acesteia. Ne referim aici la momentul tensionat când Adina îi propune cunilingus, fapt deloc neglijabil pentru redarea unui conservatorism al privirii sexuale sau doar este vorba despre statutul Adinei.

În acest sens, prefațatorul Nicolae Crețu accentuează ceea ce am intuit prin formula „fără veleitare pretenții literaturizante” și, mai degrabă, „intuirea unei realități sociologice și psihosociale”, unde ludicul este sugerat de la început și prin îndemnul mai sus amintit.

Auto explicitarea îl transformă pe Diacon într-un „meta-autor” și îl trimite pe cititor într-un registru al seriozității, scoțându-l din titlul prefeței Sex și umor, unde nu este surprinsă latura instrumentelor artistice: „ochi migdalați și ten măsliniu”, „tihna patriarhalului târg al Hârlăului” etc. (p. 18) și cea de filolog sadea, având harul de a crea un comic spontan, într-un complot al exploziei de libido: „Visează cu ardoare să ajungă polițistă, nu pentru că i-ar plăcea meseria, ci pentru că o incită... uniforma” (p. 18), dezvăluind, în același timp, nu doar o lume imaginară, ci și o lume în care fiecare poate fi prins: „localizarea «de la CUG» referindu-se la zona unde era amplasat blocul în care se afla apartamentul închiriat pentru ea de un patron de societate putred de bogat, căsătorit, cu trei copii mari, și care o luase de metresă de vreo șapte ani de zile” (p. 21). O carte a căror secvențe, oricând, ar putea fi încadrate „știrilor de la ora 17”: („Am uitat de nu prea vechiul meu infarct, de faptul că-mi lipsește un sfert din mușchiul exterior al inimii, care, brusc, a început să-și accelereze ritmul. Pârdalnica dă să sară din piept. Nu mă pot controla. Cerul gurii mi se usucă. Înghit în sec. (...) Mă holbez prostit la sâni și nu-mi pot lua privirea de la ei” (p. 22-23), sau într-un film cu tineri americani, unde lucrurile evoluează cu o rapiditate specifică duratei unei partide de sex, ca evoluția rapidă a „parteneriatului durabil” (de la ajutor juridic la parteneriat sexual), fie de cinci, fie de trei ani, timp în care ea „să aibă grijă de gestionarea necesităților mele sexuale” (p. 25).

Prin astfel de ipostaze și avalanșele de „glume” sau conturarea personajului prin umor („Adinula”), autorul redă o fațetă a lumii din secolul al XXI-lea, surprinsă și în cărțile amintite în studiul de la sfârșitul lucrării, lumea fuck-friend – prieteni cu beneficii. Cu un personaj creat pentru o anumită tipologie a societății, dintr-o lume moldavă atât de reală, prin ludicul prezent peste tot, încât la un moment dat te întrebi dacă autorul vrea „să ridice cota” personajului masculin. Asupra reliefării unor personaje atât de posibil reale nu vom face aluzie, la fel cum nu vom face aluzie la instituții ieșene, ușor de deslușit. Autorul conturează situații și se suprapune peste lumea personajelor, din postura de cunoscători ai vicleniei păcatului: Să nu fie cu bănat,/ După cât e de frumoasă,/ Ar fi un mare păcat/ Să nu fie păcătoasă (după Aculin Tănase).

Gruparea în secvențe și nu în capitole, te pune la început în fața întrebării: oare câte secvențe sunt, tot atâtea partide de sex? Aceasta din cauza abundenței de scene erotice din diferite partide. Autorul a ales bine conceperea cărții în secvenţe datorită modului de relatare, care dă impresia unui film, sexul însuși fiind perceput ca „personaj” descriptibil. Uneori este vizibilă și tendința de povestire în ramă, deloc ieșită din context. Dimpotrivă, nimerită pentru accentuarea unui tip de jurnal ori, poate, confidență cu cititorul. Asemenea cărții Chaterinei Millet, și Cocota de cauciuc negru poate fi citită ca jurnal, dar numai doar în cazul autoarei franceze ca jurnal asumat.

Atât de bine surprinde o tipologie încât ar putea fi considerată ca îndrumar pentru prostituate sau măcar lecție de viață, profesionalism redat în finalul secvenței a treia: „E clar, nu făcea prostituție doar ca meserie, ci îi plăcea sincer să se reguleze, ridicând meseria la rang de artă, demonstrând prin aceasta, indubitabil, că viața ei stă pe două fundamente: distracția și plăcerea carnală” (p. 42). În altă secvență observăm că prin distracție autorul se referă și la bani, adică o altă formă a răsplății pentru meseria îmbrățișată. Redăm, în acest sens, și o secvență bună de îndrumar: „Simt că amețesc și îmi vine să strig de să vuiască toate coclaurile din satele din preajma Hârlăului: «Hai, hai, Adinuța! Hai suge, suge tare, Adinuța! Ferice de maică-ta care te-a făcut!» Cert este că maestra nu doar îmi sugea mătărânga, ci pur și simplu o savura la modul angelic” (p. 35).

Îndrumarul redă dese scene de expertă în meseria practicată: „Astăzi se dovedește o mare specialistă în masarea îngâmfatului falus prin contractarea repetată a mușchilor vaginali, conferind acestuia foarte puternice senzații de înălțătoare plăcere” (p. 44). Toate acestea și pentru că de la parteneri de fuck-friend, trec prin stadiul de instruire pentru meseria Adinei, dar fără izbândă nici în „sectorul” ei de activitate: „Asta-i bună! Te-ai prostit la dracu’. Eu aștept ca să-mi iei «originea lumii» la ciocane și tu mă faci să pierd timp, împuindu-mi capul cu fel de fel de prostii despre nebuni care au pictat câte o pârlită de scoică desfăcută. Hai, lasă poveștile de adormit adolescente, că văd că măciuca ta e gata de bătălie! Treci la cordit!, ordonă ea râzând” (p. 53). Asta, după ce aproape că nici nu mai are sens să amintim scena în care i-au fost împrumutate cărți din domeniul juridic pentru studiu și nici măcar nu le-a deschis. La fel se întâmplă și în scena inițierii în terminologia latină a sexului, prin care este creionat un mod de percepție asupra corpului. Răspunsul Adinei contribuie, alături de argou, la amplificarea viziunii: „Nu ești întreg la cap! Tu m-ai luat la ciocane ori îmi faci lecții de latină?”, atunci când este vorba de explicarea unei zicale latinești: Inter pedes puellarum magna voluptus puerorum est, adică „Între picioarele fetelor este marea plăcere a băieților” (p. 54).

Semne de revenire la lumea în care își are originea personajul apar atunci când Adina „își asumă” ca amant pe soțul celei mai bune prietene. Acesta este și momentul în care te întrebi dacă naratorul este personajul principal sau Adina. Autorul accentuează și „prin povestirea tip ramă” vâltoarea în care s-a lăsat cuprins personajul masculin, „contaminat” de o lume profund imorală în care își practică meseria Adina: „A mea și a târgului, îmi spun cu amărăciune. A mea doar pentru puținul timp pe care mi-l poate aloca” (p. 87).

Până spre sfârșitul cărții, temporalitatea este redusă la secvențe. Adică doar la ceea ce reiese din descrierea fiecărui moment amoros și, uneori, din ceea ce își propune autorul să edifice, printr-un timp în afara „secvențelor-partidă”, când sunt construite dimensiuni diferite ale temporalității și spațialității. Timpul nu e unul liniar, cronologic, pentru că de la secvența „însămânțării din glumă” și de la situația de a fi singură acasă de revelion la povețele care descos substraturile titlului, autorul revine la perioada Crăciunului.

Scenele în care corpul e doar un bolovan fără spirit apar prin exemplificările posibilelor lecturi necesare Adinei, din sfera erotismului. Este creionat un personaj inconștient, fără o busolă orientativă în viață, în postura Adinei, dar și un personaj ușor identificabil cu autorul prin verbul folosit. Arată situația unor lumi cu măsuri diferite; lipsa de a fi parte dintr-o lume în care Adina e convinsă de justețea căii alese, iar celorlalți le convine statu-quo-ul existent. O lume în care se plimbă autorul-personaj, cu oameni normali până când trebuie să intre în detalii. O lume a vieții publice și o altă lume a vieții private, nu ușor deductibilă. Ambii protagoniști ai cărții au două lumi. Ego-ul fiecărei lumi e ca o vâslire prin mirarea nimicului, cu amăgire pentru orgolii: „O privesc îndepărtându-se și îi admir fesele splendide, curulețul poznaș. Se mai întoarce o dată și, veselă, îmi face cu mâna. Zâmbesc și eu și îmi gâdil singur orgoliul: chiar mă place, îmi zic satisfăcut” (p. 59).

Autorul își dă seama la fiecare pas de ce are nevoie textul pentru a fi citit și savurat. Umorul este prezent în fiecare părticică a fiecărei secvențe. Și merge până la explicația titlului cu sens prin context („Drăgălița, devenită veritabilă femeie de cauciuc, se manifestă ca o mare specialistă în stimularea sexului cu ajutorul notelor muzicale pe care le emite și în care adună toată poezia lui Sapho din Lesbos” (p. 37). În privința imaginii de pe copertă găsim o explicație tacită în secvența a XIV-a. Subtitlul reiese spre sfârșitul cărții: „Îi explic că ea însăși e o minunată păpușă de cauciuc, de cauciuc negru, în pat se modelează la modul excepțional, conform așteptărilor clientului” (p. 173)”.

Naratorul își conservă „o echitate principială” prin faptul că nu plătește pentru sex. El este într-un parteneriat, iar sexul nu e pe bani, ci pe cadouri: „…ea îmi spune că îi trebuie niște bani pentru epilatul păsăricii de stufoasa flocăraie ce mijește pe toată larghețea zonei pubiene. Da, suport costurile!” (p. 53). Astfel de scene te pun pe gânduri ca cititor, încât să te întrebi dacă e mai mult despre secvențe de umor cu sex sau umor și sex. Hazul povestitorului și ego-ul personajului sunt împletite și în autoironie, în pretenția de a fi perceput într-un anume fel și de cei de jos, el fiind „cu notorietate”: „Oare cum mi-o fi zicând când discută despre mine cu prietenele ei, slujitoare pe altarul desfrânării? Boșorogul, ghebul, ghiujul, tataia, bătrânul, moșneagul, hodorogul? Cred că mi-ar plăcea mai degrabă să-mi zică babalâcul” (p. 69).

Scena cu renumitul medic Berlescu, director de spital de copii, duce povestirea spre un alt înțeles pentru autor. De fapt autorul dovedește că poate crea mai mult decât o banală reproducere a unor scene amoroase.

Treptat, elanul autorului îl determină să intre în detaliile unei lumi în care Adina prin poziția sa nu reprezintă nimic, pe lângă societatea pe care o poate sugera idealul spre care aspiră, cea a unei anumite protipendade. Pot naște în mintea cititorului metafore de tipul: sex în două lumi, lumină asupra imoralității și falsa ori lipsa de spiritualitate pe care o afișează cotidian.

Lucrarea poate încăpea și pe raftul mizerabilismului social, cu o lume guvernată de bani și alta de mizeria născută de lipsa unei busole orientative, cu un narator care înțelege lumea reală, chiar și cea în care Adina se afișează, combinându-se și cu un director de televiziune de bulevard: „Acum trăiește cu frica în sân că cineva îi cunoaște conținutul acestei corespondențe cu Adina. Vai de sufletul lui”, autorul sintetizând astfel toată tactica prin care Adina și-a „impresionat” noua sa victimă, prin mesaje dictate chiar de către Fany.

Apoi, prin sfârșitul secvenței a XVII-a, autorul pune în evidență pentru personajul masculin decăderea și în cealaltă formă de degradare, de care acestuia îi era frică: „Mă simt mustrat de unul dintre înțelepții neamului care sfătuise pe cei care aspiră la lumină să se ferească de mediocritate: «Trei lucruri nu au voie să fie mediocre; decât mediocre mai degrabă lipsă: femeia, vinul și poezia» (...) acest specimen reprezentat de Adina, a pus stăpânire pe o parte din sentimentele mele și, din lipsa chibzuinței, pentru moment, nu pot tăia nodul” (p. 178). Acesta este momentul în care cititorul e îndemnat să mediteze la relația personaj-narator-autor.

„Povestirile în ramă” din secvențele din ultima parte a cărții sunt încadrate perfect, fapt care dă cititorului un elan și mai mare pentru a nu lăsa cartea din mână, iar autorul păstrează liniaritatea secvențelor. Cartea curge și se citește cu spor, ca și cum ai căuta secvență după secvență într-un film scris de un scenarist de mare clasă, cu capacitatea de a crea întorsături deosebite, cu suspans.

Mai mult, autorul apelează la trucul aptitudinilor de filolog și dezvăluie o direcție pentru premierea cititorului pentru lectură: „Vreau să pătrund în mentalitatea ei de prostituată de lux, vreau să știu care-i sunt valorile în care crede, ce iubește cel mai mult, cum sunt planurile ei, ce gânduri de viitor are etc., și taman pentru aceasta o consider un fel de model pentru un personaj într-un best-seller” (p. 204). Prin controlul sentimentelor, personajul masculin iese din lumea ei prins de inconștiența voită a unui început: „Dar faptul că gândul fugea adesea spre ea mă făcea să mă întreb dacă într-adevăr eu chiar mi-am controlat sentimentele. Uneori eram chiar confuz” (p. 257).

Umorul ajunge să treacă de limita unei constante a partidelor amoroase și devine o refulare pentru „viciul sexului ușor”, în care poate cădea oricine. Secvenţele capătă forma unei cărți-manual, pentru viață, cu alternanța mizeriei unor lumi, asumată prin misiunea autorului de a așeza vorbele în gura Adinei. Această misiune nu este lucru deloc ușor de făcut, mai ales că este vorba de secvențe întregi, chiar mini povestiri.

Finalul cărții surprinde contrastul dintre două lumi, unde învinge aspirația spre lumea protipendadei contemporane, fără clintiri, adică spre statut în lumea bună. Altfel spus, mai direct, cu un termen rostit de Adina, târfă, dar în lumea bună: „dacă voiai, mă angajai la vreo regie, la vreo societate cu capital de stat ori vreo instituție unde să nu mă doară capul de problemele serviciului” (p. 242).

Cu certitudine, cartea lui Vasile Diacon nu are nevoie de un recenzent salvator de pe linia sexului cu umor. Ea se încadrează în tipul de lucrări în care cititorul-cenzor este nevoit să fie cât mai discret. O carte provocatoare în care interogațiile lecturii apar, dar nu pot fi redate, poate, și din cauza faptului că alta e lectura propusă de autor.

Studiul de la sfârşitul lucrării este suficient pentru o ancoră în „lumea bună”, o ancoră de legitimare. (Ionuț Horeanu)