31 mai – 2 iunie 2021. Excursie culturală la Brăila. Liga Scriitorilor Români – Filiala Iași - Nord Est împreună cu partenerii săi, Uniunea Creatorilor Profesioniști – Sucursala Iași, Cenaclul de Literatură și Pictură „Octav Băncilă” al Cercului Militar Iași, a organizat o Lansare de carte, în orașul lui Fănuș Neagu. Zile cu ploi torențiale și totuși... Așa cum e firesc mai întâi am vizitat orașul cu monumentele istorice și religioase, parcurile, fântânile arteziene unice, Teatrul Dramatic „Maria Filotti” cu frumoase vitralii, faleza, Mănăstirea „Sfântul Pantelimon”cu un muzeu unic în țară, aflată la cinci km de Brăila etc. Activitatea s-a încheiat a treia zi cu o vizită oficială la Primărie unde am fost întâmpinați de Doamna Viceprimar, Doinița Ciocan.
Ziua a doua va rămâne adânc întipărită în inimile noastre. Dis-de-dimineață am pornit spre Mănăstirea „Sfântul Pantelimon”. O zi întunecată, cu o ploaie cernută fin și multă lumină în suflet am pătruns pe aleea care ne ducea pașii spre lăcașul sfânt. Deodată prin picurii de ploaie, într-un cadru natural deosebit, răsare o clădire din lemn cu o arhitectură aparte, în stil maramureșean, cu o turlă-clopotniță care se ridică la 24 m înălțime. Pătrundem în interior cu pioșenie și observăm că e decorată cu icoane pictate, unele chiar din secolul al XIX-lea. Înfrigurați, suntem întâmpinați cu un zâmbet larg și multă căldură de Maica Stareță Pantelimona, în această oază de rugăciune și liniște sufletească. Am uitat de pașii făcuți pe o ploaia torențială care nu a încetat toată ziua.
Maica stareță Pantelimona ne povestește istoricul mănăstirii, ce și-a început existența la 27 iulie 1996, când Înaltpreasfințitul Casian al Dunării de Jos a sfințit locul și a pus piatra de temelie a bisericii noii mănăstiri. Aflăm despre faptul că i s-a oferit drept hram protector pe Sfântul Mucenic și Doctor fără de arginți Pantelimon, ocrotitorul și vindecătorul bolnavilor. Nici nu se putea un loc mai bun, aici unde sunt darurile naturale vindecătoare, în apropiere de centrul de tratament balneoclimateric. Dacă în această stațiune se vindecă durerile trupești, Sfânta Mănăstire „Sfântul Pantelimon” vindecă bolile sufletului.
După un răgaz, în locul ce mustește de credință, am fost invitați să vedem Colecția etnografică „Suflet și trup”. Ne îndreptăm spre o altă clădire frumoasă, împodobită cu cele mai alese flori, arhitectura grădinii ne impresionează prin ingeniozitatea amenajării. Maica Iustina ne întâmpină și ne spune că: „Ideea acestui muzeu a încolțit acum 24 de ani, când activam în cadrul Casei de Cultură a Municipiului Tecuci, județul Galați, în Ansamblul folcloric «Doina Siretului». Acolo am cunoscut-o pe doamna Mariana Chiriță, coregrafa noastră. Lucrând împreună, mi-a transmis pasiunea dânsei pentru folclor, pentru tradițiile satului de odinioară. ”Cu bucurie și împlinire și strălucire în ochi ne spune că aici și-a realizat visul. Cu multă dragoste, credință și doritoare de frumosul din viața omului a amenajat Satul – muzeu așa cum arăta odinioară în zilele de sărbătoare și a reușit cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Părinte Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos, cu sprijinul generos și continuu al maicii starețe Pantelimona și al doamnei Mariana Chiriță, din Tecuci. Colecția muzeală a fost inaugurată în anul 2016 și reflectă respectul profund pentru tradiția strămoșească. Unicitatea acestui mic muzeu constă în faptul că toate obiectele sunt rânduite după calendarul agro-păstoral cu obiceiuri și datini. Cu multă pasiune, Maica Iustina ne povestește că de mică a fost impresionată de bogăția vieții satului și chiar a cutreierat satele pentru a aduna obiecte care să amintească de datini și obiceiuri, urme ale trecerii unor oameni gospodari, cu frica lui Dumnezeu. Și a mai adăugat că numai astfel poate aduce un omagiu truditorilor gliei care nu se plângeau niciodată de neajunsuri. Idee genială de a partaja colecția și a o amenaja după sărbătorile din calendarul ortodox. Surprinzător pentru noi a fost să observăm cum truditorii pământului se bucurau de fiecare sărbătoare din calendar și cum respectau fiecare obicei specific. Continuă cu același ton blând și smerit și ne povestește că nu a fost ușor să conceapă un colț cu cele necesare corespunzătoare fiecărei sărbători, pentru aceasta trebuiau adunate obiecte. Muncă asiduă, rezultate pe măsură. Chiar a găsit înțelegere la bătrânii satelor dar și la urmașii lor, care bucuroși au oferit diverse lucruri pentru a rămâne ca amintire. A structurat muzeul în pavilioane, în care să poată cuprinde universul spiritual și cultural al țăranului de odinioară: ograda țărănească, sărbătorile creștine, odaia țărănească, biserica satului, expoziția de icoane și obiecte bisericești vechi, chilia mănăstirească, școala din tinda bisericii.
„Veșnicia s-a născut la sat”, la satul
Maicii Iustina, de la Mănăstirea „Sfântul Pantelimon”, de la Lacul Sărat.
Coborând scările, așa cum ai pătrunde în trecutul cu amintiri, pășești cu
evlavie. Pe perete sunt agățate multe tablouri cu Regina Maria în diverse
ipostaze și te întrebi oare ce va fi dincolo de ușă? Atâta noblețe emană
imaginile, încât gândești că aceeași noblețe sufletească o înconjoară, ca o
coroană și pe creatoarea acestui „așezământ sătesc”.
La intrare, cum deschizi ușa, Ileana Cosânzeana – simbolul armoniei și cunoașterii satului cu toate obiceiurile și tradițiile sale, care ar putea fi orice fată de la țară, îmbrăcată național, ne întâmpină cu pâine și sare. O privesc atent, îi zâmbesc, îmi zâmbește și nu schițează nici un gest. Privesc mai atent și realizez că e un manechin ce ne primește cu pâine și sare, toate puse pe un prosop național întins pe tavă, obicei străvechi de primire a oaspeților. E clar, surprizele... sătești vor curge precum apa unui izvor cu apă cristalină și prin gând îmi trece dacă la plecare vom fi serviți cu vestitele gogoși, gătite pe plita din ogradă.
Am pătruns în satul unde timpul trece mai greu, domină o liniște și eternitate și dă impresia că a rămas încremenit așa din străfunduri de veac. Închizi ochii și ești în satul tău, un sat oarecare din România. Pătrunzi în copilăria ta prin poarta sufletului pur.
Pășim mai întâi în ogradă, totul pare încremenit la început, apoi se însuflețesc toate și vezi forfota lucrului în curte, în zori de zi. Orice lucru, pentru munca din grădină sau câmp, gospodarul și l-a așezat la locul lui într-o ordine numai de el știută. Nici gospodina nu s-a lăsat mai prejos și-a aranjat frumos oalele, ulcioarele de lut și câte și mai câte necesare preparării hranei. Într-un colț parcă-i și vezi luând prânzul afară, în ogradă, în jurul unei mese rotunde cu străchini de lut și linguri de lemn, înconjurați de copii. Și cum aleargă imaginația!
Din ogradă intri direct parcă în hora sărbătorilor din calendar. În orice ungher ai privi, oriunde ți-ai întoarce privirile zărești sătenii în sărbătoare. Sărbătoare și a copilăriei tale când satul întreg era în fierbere. Și, Doamne, toți erau prinși, ca într-un vârtej al bucuriei în așteptarea derulării tuturor obiceiurilor pământului. Privești și concluzionezi că oamenii trăiau în înțelepciune, iar timpul le era prieten. Dorim și noi, vizitatorii, să luăm parte la sărbătoare și călcăm cu smerenie pe pământul străbun, nu degeaba se spune „omul sfințește locul”. Fiecare sat are sufletul său, aici în muzeul Maicii Iustina s-au întâlnit sufletele tuturor satelor și mărturie stau obiectele din jur, adunate din toate colțurile țării. Parcă și auzim rugile strămoșilor noștri adresate lui Dumnezeu, rugăciunile care au străpuns timpul. Încep sărbătorile. Este „Ziua Crucii” și câteva lucruri ne sugerează că nu avem voie să mâncăm fructe cu semințe dispuse în formă de cruce. De Sfântul Dimitrie, protectorul oilor și ciobanilor, privim cum procedează baciul, în această zi, ca să afle ce fel de iarnă va fi și parcă și vedem focul purificator și cum fiecare ia câte un cărbune pentru a-l fărâmița și a-l arunca în grădini și pe ogor pentru a avea recolta bogată. În alt loc observăm cum țăranii împart o lumânare împodobită cu un prosop și flori, pentru cei morți și aflăm că e sărbătoarea Sfinților Mihail și Gavriil. Deodată zărim niște tineri care păzesc usturoiul, iar câteva fete au colaci și în fiecare este înfipt câte un usturoi. Zărim și o cunună de usturoi atârnată. Pe dată ne-am dumirit că aici este ziua Sfântului Andrei, și azi se mai păstrează obiceiul de a unge porțile, ferestrele și tocurile ușilor cu usturoi pentru a ne apăra de duhuri rele. Trecem în altă odaie și gospodarii sunt cu toții așezați la masă. Voi zăbovi, o clipă mai mult în odaia țărănească, odaia „de curat” sau „de bună”. E amenajată așa ca în copilăria mea, așa ca în copilăria celui care îi trece pragul. M-au năpădit emoțiile și nu am cum să nu o descriu cum am perceput-o pe când eram o copilă. Odaia de curat își avea povestea ei, avea un înțeles special acea odaie „de curat”, în care erau păstrate tradiția și gândurile pure, de început. Când intrai, pășeai cu sfințenie și părea că lumina te cuprinde din orice ungher, că înțelepciunea strămoșilor era încremenită în lada cu zestre, în toate obiectele din încăpere. Se intra la sărbători sau când veneau, din depărtare, oameni școliți, rude, să se adape din izvorul de simțire curată, să-și vadă rădăcinile ascunse în vreun tablou agățat pe perete, într-un obiect așezat pe o etajeră sau în culorile unui covor țesut de vremuri încărcate cu valori morale sau, poate, într-o cusătură în care au fost prinse năzuințe, realizări, înfrângeri, dar mai ales doruri. Tot atunci se aprindea și o candelă mică, mărturie a credinței. În odaie, ca într-un templu, intrau oameni curați la suflet și cu inima plină; plecau și luau cu ei o părticică din locul cu sursă inepuizabilă de binecuvântări. Musafirii dragi, după ce poposeau câteva clipe la o cană cu vin, gogoși sau plăcinte făcute la cuptorul din lut, depănau amintiri și când priveau prin ungherele camerei și descopereau câte un obiect cunoscut și realizau că au regăsit timpul, o punte spre copilărie.
Odaia - o deschidere spre „A fost odată...”.
Zărim colăceii pentru colindători, steaua așezată într-un colț așteptând copilul să o ia și să plece la colindat, diverse preparate specifice sărbătorii. Și gândul nostru se îndreaptă spre Crăciunul copilăriei noastre. Timpul a zburat și am ajuns la... Anul Nou când toți copiii pornesc cu plugușorul, zărim mărturie un plug adevărat, semn că flăcăii satului au tras deja o brazdă. Clipele aleargă și într-un colț sunt fuioare de cânepă. De câte ori nu s-o fi dat, în fiecare an, părintelui care a umblat cu „Boboteaza” și a împărțit cu dărnicie busuioc fetelor de măritat. Suntem furați de amintirile noastre când abia așteptam să primim un fir de busuioc, să-l punem sub pernă pentru a afla cine ne e sortit. Facem câțiva pași și zărim o strachină cu mălai și două cepe. Interlocutoarea noastră ne trezește din visare și aflăm că gospodina o va da celui mai sărac om, de sărbătoarea Sfântului Trifon, în felul acesta culturile nu vor mai fi atacate de gândaci. Un război de țesut se ivește în fața ochilor noștri și e clar că am ajuns în camera de lucru, alături pe un suport sunt vase de lut pregătite a fi folosite în Postul Paștelui, iar pe o masă rotundă străchinile. Am văzut și cum sărbătoreau sătenii de Sfântul Toader, Sfântul Haralambie, Sfântul Gheorghe. Fiecare sărbătoare cu specificul său, cu tradiția sa. A sosit și marea sărbătoare a Învierii Domnului, Paștele. Gospodarii au și vopsit ouăle și le-au așezat frumos într-o strachină de lut. A trecut ceva timp și o coroniță din flori de sânziene ne sugerează că a sosit și vara, iar strachina cu mere semnifică ziua Sfântului Ilie când acestea se dau de pomană, dar cum timpul nu stă în loc Sfântul Pantelimon ne anunță că „vara se călătorește”, nu înainte de a împărți străchini cu mâncare caldă, aburindă, pentru sufletele celor morți de Sfântul Petru și Ioan. Aflăm și câteva obiceiuri și tradiții de Sfântul Alexie, numit și „omul lui Dumnezeu”.
Plecăm de la gospodarii satului și intrăm, așa cum îi șade bine unui credincios, în biserica din sat. Peste tot sunt icoane, multe cărți, obiecte de cult, documente, ziare, fotografii – document. Ne oprim o clipă din alergarea noastră și adresăm rugăciuni către Dumnezeu, către strămoșii noștri să ne ierte dacă nu am reușit să-i cinstim cum se cuvine. Cu capetele aplecate ne îndreptăm spre tinda unde e școala. Lecția a început, profesorul e la tabla din lemn, un elev în fața clasei spune ceva, iar două eleve, în uniforme școlare, în picioare (probabil sunt ascultate) lângă băncile tocite de vremuri și de cei care s-au înfruptat din înțelepciunea înaintașilor.
La
loc vizibil sunt expuse diplome și carnete de note, cataloage, hărți, manuale
școlare, portrete de scriitori și domnitori așa cum erau atârnate odinioară pe
perete și de unde parcă ne spuneau să iubim această țară, acest popor greu încercat. Ieșim cu pași
ușori, ora nu s-a terminat. Vor mai urma multe ore de istorie adevărată, de
cultură și tradiție.
Spre ieșire, cu respectul
cuvenit, pătrundem într-o cămăruță modestă, liniștită; este chilia unei măicuțe
ce stă la o masă și scrie, poate, „Istoria satului – muzeu”, unic în țară și
cine știe dacă nu cumva și în lume.
Reflectăm și considerăm că fiecare obiect din colecție transmite un mesaj de dincolo de vremuri. Fiecare colț din muzeu poartă amprenta maicii Iustina. Și noi, grupul de scriitori din Târgul Iașului, am ajuns la concluzia că aici „Satul nu s-a lăsat ispitit şi atras în „istoria" făcută de alţii peste capul nostru. El s-a păstrat feciorelnic neatins în autonomia sărăciei şi a mitologiei sale pentru vremuri când va putea să devină temelie sigură a unei autentice istorii româneşti.” cum spune Lucian Blaga în „Laudă satului românesc”.
În aceeași clădire se află două ateliere de lucru (țesături și broderii) de unde ies adevărate obiecte de artă.
Nu există cuvinte prin care să putem exprima respectul și recunoștința pentru dăruirea și sufletul care l-a depus Maica Iustina în realizarea Muzeului „ Suflet și trup”. Cu un nume predestinat, „suflet și trup” a devenit Maica Iustina împreună cu cei care au ajutat-o să-și îndeplinească visul.
Bineînțeles, că tradiția ospitalității românești a fost respectată până la capăt, la sfârșitul vizitei noastre Maica Pantelimona și Maica Iustina ne-au ospețit cu cele mai savuroase gogoși calde, rumene, probabil abia luate din tigaia de pe plita sobei din lut, din ogradă. Am primit în dar iconițe și pliante.
Am plecat cu gândul că trebuie să ne întoarcem în „sat”, să poposim mai multe zile în care să ne bucurăm de toate frumusețile adunate, în aceste lăcașuri.
Silvia Hodaș - 6 iunie 2021
Frumoasa relatare !
RăspundețiȘtergere