Reîntâlnire cu orașul amintirilor

 

Ilie Şandru

           O invitație venită de la Iași, pentru a participa la o importantă reuniune științifică, organizată de Statul Major al Apărării prin Filiala Iași a Muzeului Militar ,,Regele Ferdinand I” - director col.(r) dr. Dan Prisăcaru – m-a îndemnat să-mi îndrept pașii spre frumoasa capitală a Moldovei.

            Iașul este orașul studenției mele, orașul amintirilor din anii tinereții. În urmă cu aproape șase decenii absolveam Facultatea de Istorie-Filozofie a celei mai vechi Universități din țară, ,,Alexandru Ioan Cuza”. Sigur, de atunci am poposit de multe ori în Iași. De data aceasta popasul era însă unul mai deosebit. Conferința internațională ,,Contribuția Armatei Române și a Elitelor la apărarea și recunoașterea internațioală a Marii Uniri”, era organizată și cu sprijinul direct și important al Universității ,,Alexandru Ioan Cuza”, al cărei absolvent eram. Am fost cazați în cel mai modern complex studențesc ,,Titu Maiorescu”, aflat în imediata apropiere a impunătorului palat al Universității, dat în folosință chiar în ultimul meu an de studii. Atunci se numea Complexul ,,Pușkin”.

            Ajuns la Iași în jurul prânzului, după ce m-am cazat, aveam la dispoziție o jumătate de zi, zi lungă, de vară, pentru a revedea vechile locuri atât de dragi mie. În primul rând cele ale Copoului. Am pornit, fără grabă pe vechiul Bulevard, denumit acum ,,Regele Carol I”,rămas însă în memoria ieșenilor cu vechiul său nume – Copou. În mijlocul  parcului m-am oprit, cu emoții mari, lângă ,,Teiul lui Eminescu”. Alături mai erau încă cununile cu flori proaspete, așezate acolo în 15 iunie. Acum, la cei 130 de ani de la trecere în nemurire a marelui poet național, Teiul parcă a întinerit. Are o coroană frumoasă și bogată, încărcată de miresme. În apropiere, nu departe de poarta principală de intrare în Grădina Copou, o clădire nouă, cu etaj. Pe vremuri, în acel loc, erau un mic restaurant cu grădină de vară. Pe firma de deasupra intrării noii clădiri : ,,Muzeul Mihai Eminescu”.

            Am intrat și m-am oprit îndelung în fața vitrinelor care conțin documente, cărți și multe alte exponate ce amintesc de viața celui mai mare poet român. Recunosc, urmărindu-le, nu puteam să nu cercetez cu privirea dacă exista o anume carte. Este vorba de teza de doctorat a lui Elie Cristea, cel care avea să devină întâiul Patriarh al României și al Bisercii Ortodoxe Române. Eram doar din Toplița, acolo unde, în 18 iulie 1868, a văzut lumina zilei. Și, mai mult, am scris și tipărit, două ediții monografice despre viața și activitatea sa: prima apărută în 1998 (293 pag.), la Editura ,,Petru Maior” din Târgu Mureș; cea de a doua în 2008 (397 pag.), apărută la Editura ,,Grai Românesc” a Episcopiei Ortodoxe a Covasnei și Harghitei, cu un Cuvânt intrdoductiv al Î.P.S.Ioan, actualul Mitropolit al Banatului.

            În aceste lucrări nu se putea să nu mă opresc, pe larg, asupra Tezei de Doctorat a lui Elie (Miron) Cristea, susținută, în limba maghiară, la Budapesta, în 1895. Nu se putea, fiindcă, așa cum se știe (sau se știe, cred, prea puțin!) această lucrare, întitulată ,,Mihai Eminescu, viața și opera – studiu asupra unor creații mai noi din literatura română” este cea dintâi exegeză completă și adevărată asupra vieții și operei eminescinene (vezi Antonie Plămădeală – Pagini dintr-o arhivă inedită, București, Ed. Minerva,1984, sau: Gheorghe Bulgăr – O carte uitată despre Eminescu, studiul teologului Elie Cristea din 1895, în ,,Relegraful român” nr.25-26 din 1981).

            Se pare că ,din păcate, ,,cartea uitată despre Eminescu” a lui Gheorghe Bulgăr a fost cu adevărat...uitată! Am întrebat despre cartea ,,teologului Elie Cristea”, adică despre cel dintâi studiu amplu și complet despre Mihai Eminescu, apărut la puțini ani de la dispariția pământeană a Poetului. ,,S-ar putea s-o avem în depozit”, mi s-a răspuns. Da, s-ar putea... Păcat!.. Nu este în intenția mea să dezvolt aici – și nici nu e posibil! – ideile pe care Elie Cristea le lansează, confirmate apoi de toți eminescologii, referitoare la opera poetică a lui Mihai Eminescu. Voi încheia doar cu ultimile rânduri din lucrarea lui Elie Cristea: ,,Prin el poezia a urcat pe cele mai înalte culmi ale acestui veac. Genialitatea și talentul artistic deosebit l-au așezat pe un loc demn, în rândul celor mai mari poeți. Poetul francez Hertrat B.J. a spus:  Dacă Eminescu ar fi scris în limba franceză ar fi fost cel mai mare poet al epocii, al acestui secol”.

            Am părăsit Muzeu Eminescu din Grădina Copou cu un gust amar. Nu de altceva ci pentru că uităm, ori ne prefacem că uităm, începuturile și importanța acestora. Sigur, nimeni nu se gândește să conteste contribuțiile uriașe aduse de marii cercetători ai vieții și operei lui Mihai Eminescu. De la Elie (Miron) Cristea s-au scris mii de pagini și se vor mai scrie. Însă el a fost cel dintâi!..

            Ieșind în stradă, m-am pomenit față în față cu impunătorul monument ridicat pentru a cinsti memoria eroilor din Divizia a II-a Cavalerie, amplasat în imediata apropiere a Spitalului Parhon. Ei, cavaleriștii, au apărat, până la sacrificul suprem, una dintre importantele ,,porți” prin care, în iarna anilor 1916-1917, inamicul voia să pătrundă dincolo de munți, în Moldova, ,,treimea de țară ce ne-a mai rămas”. Era Valea Oituzului. Pe aici Armata I a generalului neamț Arz, căreia i s-a alăturat grupul generalului Smettow (cu Divizia 71 austro-ungară a generalului Goldbach și Divizia I Cavalerie a generalului Ruiz) voia, cu orice preț, să rupă rezistența românească și să pătrundă în Moldova, spre a forța Armata Română să capituleze.

            Rezistența românească?.. O sigură divizie! Divizia a II-a Cavalerie a generalului Nicolae Sinescu. Încercând să oprească uriașele forțe inamice, cavaleriștii au descălecat și au intrat în tranșee. Nu prea aveau arme de foc, dar aveau lăncii și baionete. Încercau să câștige timp spre a ajunge acolo Divizia XV-a, a generalului Eremia Grigorescu, adusă degrabă de pe frontul din Dobrogea, în sprijinul cavaleriștilor.

            Pătrunși de simțul datoriei de-ași apăra țara și de a alunga inamicul de pe teritoriul ei, cavaleriștii au ieșit din tranșee și au pornit la contraatac. O luptă sălbatică, pe viață și pe moarte, s-a încins pe muntele Măgheruș. Pădurea din jur s-a trasformat repede într-un uriaș cimitir, în care sutele de cadavre, căzute unele peste altele, erau acoperite de crengile copacilor smulși din rădăcină și mutilați de exploziile proiectilelor de artilerie. La lăsatul serii, se părea că pe muntele Măgheruș nu mai era nicio urmă de viață. Însă, la un moment dat, cadavrele parcă au înviat și au pornit la atac, sub acoperirea întunericului. Erau cavaleriștii Diviziei a II-a Cavalerie. Nu mai aveau cartușe, dar aveau baionetele, care sclipeau ca niște fulgerări în bătaia razelor de lună. Cupriși de spaimă, nemții, austriecii și ungurii au ieșit din tranșee și au luat-o la fugă.

            Tributul de sânge al cavaleriștilor români a fost însă greu. Câteva sute de morți și răniți. Între ei și căpitanul Petre Carp, comandantul companiei a 2-a. A ieșit între cei dintâi din tranșee, strigând: ,,După mine, băieți”! Era fiul cel mai drag al bătrânului politician Petre Carp, cel care în Consiliul de Coroană, din 14 august 1916, i-a spus regelui Ferdinand: ,,Sire, cei trei copii ai mei se vor bate, dar eu mă rog lui Dumnezeu ca Armata Română să fie bătută...”

            Dureroasa veste a morții fiului său l-a găsit pe Petre Carp retras la moșia sa din Țibănești. A rămas multă vreme  așezat într-un fotoliu, privind la fotografia fiilor săi, elevi la Iași. Petru era cel mai apropiat sufletului său. Și tocmai el... Inima sa de părinte nu se putea să nu plângă de durere. Poate totuși nu toată, fiindcă vedea cum previziunile sale, privitoare la înfrângerea Armatei Române, erau pe cale să se înfăptuiască. Însă nu a fost așa. Fiindcă Marele Război pentru Întregirea Neamului avea să le infirme. Și asta datorită uriașelor jertfe și sacrificii făcute de ostașii Armatei Române, între care s-au aflat și cavaleriștii din Divizia a II-a Cavalerie, în memoria cărora s-a ridicat acest minunat monument din Copoul Iașilor.

            Privindu-l, mi-am amintit de momentul istoric petrecut în 10 mai 1917, în eroica capitală a rezistenței românești – Iașul. Atunci această zi s-a transformat într-o sărbătoare a bucuriilor imense, pe care mult încercata capitală  a pribegiei le-a trăit. Miile de români, adunați aici, pe Copou, aveau revelația reînvierii Armatei Române. Ei au asistat, timp de trei ore, la trecerea în revistă a noii armate. Prin fața mulțimii au trecut, cu pas hotărât, bărbătesc, ostașii căliți în grelele lupte  pe care le-au purtat. Alături, noile contigente, tineretul țării, hotărât să alunge inamicul din țară. Era un 10 mai al durerilor, dar și al marilor speranțe renăscute. În această nouă armată era toată nădejdea  acelei ,,treimi de țară care ne-a mai rămas”, cum scria Oct.C.Tăslăuanu.

            Lumea o privea uluită, cu ochii plini de lacrimile bucuriei. Această atmosferă  înălțătoare, de mare trăire patriotică, era sporită și de măreția imnului ,,La arme”, ale cărui versuri se înălțau din șapte mii de piepturi, însoțite de răsunetul instrumentelor celor patru muzici militare, înfiorând inimile muțimii, înălțându-se în văzduh până departe, peste colinele Iașului.
                                                Corespondenţă de la Domnul Ilie Șandru (84 ani)