Despre scriitorul ieşean dr. Sorin Cotlarciuc: "ANATOMIA ȘI FIZIOLOGIA DESTINULUI"

Sorin Cotlarciuc

Când cineva se apucă să își scrie memoriile o poate face din două motive: fie consideră că faptele vieții sunt atât de interesante încât devin exemplare, dacă nu chiar canonice, pentru cei care iau cunoștință de ele, fie aceste amintiri sunt atât de apăsătoare, de traumatizante pentru sufletul mărturisitorului, încât simte nevoia acestei supreme eliberări care se numește scris.

        Literatura memorialistică este și nu este un act de creație. Ea recompune cu subiectivismul inerent, o personalitate din fragmente de aducere-aminte sau consemnări zilnice, în cazul diaristicii. Însă un om nu este doar ceea ce știe el despre sine, viziunea celorlalți asupra lui îi întregește personalitatea. În cazul unei cărți de memorii, cititorii vor avea sarcina de a descoperi omul din spatele cuvintelor. Dincolo de mărturisirea de sine, un cititor avizat va descifra firea și cultura scriitorului din vorbele, din faptele și din preocupările acestuia.

           Dintre toate discursurile literare, cu siguranță cel mai autobiografic este cel mai autentic, izvorul de inspirație fiind însuși sinele și relația acestuia cu realitatea exterioară.

         Cartea Purgatoriul unui proscris a doctorului Sorin Constantin Cotlarciuc care urmează unui alt volum autobiografic, Meandrele destinului, apărut cu un an mai devreme și, se pare, va fi urmată de o continuare, este un exemplu tipic al genului.

        Parcursul autobiografic din acest volum, Infernul-ului copilăriei furate, se intitulează Purgatoriul unui proscris, autorul urmărind tiparul dantesc și va continua, în mod previzibil, cu o experiență pe care sperăm că tocmai o trăiește și nu va întârzia să o consemneze. Întâlnim în acest volum avatarurile unui tânăr preocupat de cariera profesională, purtat de meandrele destinului său, încercând și izbutind să răzbată prin hățișurile unei societăți ostile afirmării valorice a individului, „o tinerețe de poveste”, așa cum singur o definește, dedicată împlinirii ca medic profesionist, ca familist, dar mai presus de toate ca om. Căci, pe lângă carieră profesională, construită cu migală și obstinație, Sorin Cotlarciuc este obsedat de cariera sufletului. El cultivă în sine dragostea de semeni, prețuirea pentru valorile umanului și, nu în ultimul rând, cultul pentru frumos. Drama personală vine din conflictul dintre firea sa onestă și rânduielile unui sistem corupt, aflat în derivă. Norocul nu prea l-a ajutat pe Sorin Cotlarciuc dintru început, însă mai apoi roata s-a întors în favoarea sa. Darurile cu care a venit pe lume, valorile pe care le-a primit prin educația de acasă, toate erau în contra unei lumi vrăjmașe omului deștept și curat la suflet. Și chiar dacă ajutorul nu i-a lipsit, el însuși având „neamuri la Ierusalim” , același noroc i-a jucat deseori feste, obligându-l să se construiască și reconstruiască pe sine, asemeni unui Meșter Manole, împlinirea sa nefiind rodul providenței, ci a unei voințe acerbe și al unei munci perseverente.

        Dezarmează sinceritatea cu care acesta își recunoaște limitele și își proclamă valoarea. Treptele maturizării sunt alternanțe de bucurii și dezamăgiri, de eforturi intense și de mici interludii deconectante, de fapte exemplare și întâmplări demne de gazeta de perete. Ca un fir roșu parcurge această odisee, o conștiință înaltă, o mare grijă pentru rafinarea sinelui, nu din orgolii personale, ci din dragoste pentru semenii în slujba cărora s-a pus prin alegerea nobilei sale profesii. Și Sorin Cotlarciuc știe, așa cum știm și noi, că un Cehov, un Schiller, un Vasile Voiculescu și alți medici scriitori au fost oameni de o mare spiritualitate și cultură și, implicându-se în viața socială și culturală a cetății, aduce un dublu tribut societății. Impresionant este că, deși cucerit de marele oraș, cu viața lui trepidantă, cu toate oportunitățile de afirmare și de cultivare a spiritului, autorul nu își uită matricea. Legăturile de sânge, ca și relațiile de prietenie, ca și dragostea față de locul natal sunt resorturile sale interioare prin care se definește și se împlinește. Ca om care sfințește locul, Cotlarciuc face ca pe unde a trecut să fie mai bine, el însuși făcând mari strădanii să fie la înălțimea misiei sale.

         Dincolo de mărturisirea de sine, cartea lui definește o epocă și o lume, cu bune și cu rele, așa cum a fost. El știe să se plieze pe nevoile acestei lumi și, deși dezarmat, de multe ori dezgustat de unii trăitori ai acesteia, îi iese în întâmpinare, trăiește cu entuziasm și afecțiune prefacerile ei. Tânărul care a cunoscut din plin nedreptatea, se înclină cu respect în fața schimbării la față a societății, atunci când, în calitate de părinte asistă la afirmarea fără opreliști a valorii copiilor săi. Nu că lumea ar fi mai bună sau mai dreaptă astăzi, dar e altfel. Aceste schimbări îndreptățesc poate titlul cărții în care se autointitulează proscris. Căci, deși ascensiunea nu i-a fost ușoară, Sorin Cotlarciuc nu a fost un ostracizat, a trebuit să muncească mai mult decât alții pentru aceleași rezultate, dar cu siguranță roadele muncii sale cu gust dulce-amar sunt mai apreciate.Purgatoriu poate fi luat și în sens particular, ca pe agitata, dar atât de dulcea tinerețe,  anotimpul înfloririi și al rodirii, perioadă dureroasă și necesară, premergătoare serenității și maturării complete a fructului cunoașterii, dar și în sens general filosofic al trecerii sufletului prin această experiență numită viață spre alte ființări. Purgatoriu poate fi și o carte de memorii care, izvorâtă din tenebrele sufletului te scoate la lumina înțelegerii de sine, dar și a rosturilor ascunse ale creatului. Cu un dozaj echilibrat de metafizic și anecdotic, Purgatoriul lui Cotlarciuc atrage la o lectură interesantă și agreabilă.

       Ar mai fi de subliniat pasiunea lui Sorin Cotlarciuc pentru sporturile cele mai diverse, de la jocurile de echipă, ca fotbalul, pe care ajunge, nu întâmplător să îl arbitreze, până la cele mai sângeroase, ca vânătoarea și pescuitul. Dincolo de grija firească a unui medic pentru „mens sana in corpore sano”, intuim în el competitorul, învingătorul, dar și omul de echipă și judecătorul drept al faptelor de vitejie de pe teren.

       Mi-ar fi plăcut să aflu din această carte mai multe despre gustul și experiența de acumulator de cultură, despre cărțile citite și autorii preferați. Cu puține excepții care ne dezvăluie mai mult prin aluzii decât prin mărturisiri directe, preferințele sale rămân închise în sufletul său. Stilul cărții însă trădează un om cu lecturi vaste, limbajul, deși colocvial pe alocuri, împănat cu expresii populare și cu sintagme din argoul profesional sau sportiv, este al unui om trecut prin cărți, nu puține și nu ușoare.

       Cronică a unor vremuri încă neapuse, cu reverberații în prezent, Purgatoriul unui proscris  se citește într-o cheie de deznădejde și speranță, nici la final autorul său nedisimulându-și condiția de om aflat sub vremuri. El îndreaptă o rugă către Creator, topind în ea toată disperarea experienței sale de viață, dar nu cere Acestuia nimic personal ci binele poporului său, sperând că, măcar în ceasul al doisprezecelea, va învăța lecția istoriei și va înțelege semnificația reală a îndemnului din Imn – „Deșteaptă-te române!” (Luminița Ignea)