La Cernăuţi, în oraşul unde s-a născut bunica mea, Ştefania!

Dacă Prutul desparte România de Republica Moldova, acelaşi Prut trece şi prin Cernăuţi şi el leagă de fapt pe cei trei "fraţi" care vorbesc aceeaşi limbă: un român, un moldovean şi un bucovinean. Pe 24 septembrie 2016, la ora 2:11, a fost un cutremur mare în România, iar arhivarul Dragoş Olaru (ghidul local de la Cernăuţi al excursioniştilor firmei Marion Turisn din Iaşi, printre care s-a numărat şi familia Maria şi Dan Teodorescu) a spus: "Azi noapte a fost cutremur la Iaşi şi la Chişinău, care s-a simţit şi la noi, la Cernăuţi. Deci, eu pot spune acum că suntem cu toţii în aceeaşi ţară!". Unii au râs mânzeşte, alţii au tăcut, dar la un moment dat, lângă grupul nostru s-a "lipit" un tip blond, înalt şi cu o statură atletică, nu ştiu dacă avea şi ochii... albaştri, dar care avea o geantă pe umăr şi ţinea mereu mâna la urechea dreaptă, de parcă ascundea ceva în acea parte a corpului... Ghida noastră, doamna Adriana Rotariu, l-a întrebat "Cu ce ocazie pe la noi?", iar el a răspuns, în româneşte, că vrea să înveţe lucruri noi, dar o altă doamnă din excursia noastră, mai pe la sfârşitul turului de oraş, s-a exprimat clar: "Tipul înregistra tot!".

Nu ne-am "speriat", deoarece excursia noastră a fost doar cu scop turistic, noi învăţând multe lucruri noi şi frumoase de la ghizii noştri de nota 10 plus, Dragoş Olaru şi Nicolae Costaş, primul arătându-ne multe locuri vechi din Cernăuţi, acolo unde au locuit şi învăţat cândva Ciprian Porumbescu, Mihai Eminescu sau Aron Pumnul, iar ultimul ne-a condus paşii prin magnifica Universitate din Cernăuţi, o clădire superbă, aflată sub egida UNESCO.

În dialog cu "Blondu' cu sau fără ochi albaştri..." a intrat şi subsemnatul, în faţa Centrului Cultural Român "Eudoxiu Hurmuzachi" de pe pietonalul din Cernăuţi, acolo unde era şi o nuntă, că doar era sâmbătă seară... Lângă mine era "Blondu'" ucrainian şi o pereche de tineri nuntaşi.

Îi întreb pe toţi trei: "Vorbiţi româneşte?", iar fata răspunde "Puţin!". Întreb în continuare: "Aici e Centrul Cultural Român sau restaurant, că văd că au intrat înăuntru mirele şi mireasa?". Fata răspunde: "Şi una şi alta. La parter e restaurant, dar e cam scump!". Intervine "Blondu' cu sau fără ochi albaştri", către cei doi nuntaşi, vorbind tot pe româneşte: "Vedeţi, îi moldovean!" şi mă arată pe mine! "Nu sunt moldovean, ci sunt român!", le spun eu plin de un suflu patriotic născut instantaneu, "Adică sunt moldovean, dar sunt din Iaşi, din România!". "A, chiar din România, deci...", îmi spune "Blondu' cu sau fără ochi albaştri". Îmi îndrept ochii spre clădirea cu pricina preţ de câteva secunde şi când întorc capul "Blondu' cu sau fără ochi albaştri" dispăruse, ca... ăla în ceaţă! Şi nu a mai apărut niciodată lângă grupul nostru, în vecii vecilor, Amin!

Acum mă întreb, făcând şi un mic scenariu SF: Ori "Blondu' cu sau fără ochi albaştri" greşise grupul de la care trebuia să "înveţe" lucruri noi şi interesante, ori aflase tot ce trebuia şi nu mai avea sens să-şi mai piardă timpul alături de noi, "cutremuraţii" din Iaşi, că doar ajunsesem la Cernăuţi la câteva ore după seismul cel destul de mare, cu epicentrul în Vrancea, care ne-a zguduit din temelii şi casele şi sufletele...
 

* Nea Dragoş a sărit pârleazul...

După ce ne-a purtat pe jos, prin frumoasul oraş Cernăuţi, peste trei ore, că scoteam limba de oboseală, arhivarul Dragoş Olaru, ne-a dus şi la casa unde a locuit cândva Aron Pumnul, numai că poarta era închisă. Nu asta a fost un lucru de netrecut pentru cel mai român dintre toţi românii din Cernăuţi, care a sărit gardul şi a început explicaţiile de rigoare, despre Aron Pumnul. A fost o adevărată lecţie de istorie predată nouă de Dragoş Olaru, păcat că excursia noastră la Cernăuţi nu a durat mai mult de două zile, ca să parcurgem pe îndelete, de fapt, toate locurile unde românii au lăsat urme adânci în istoria frumosului oraş asemănat de multe ori cu Viena, capitala Austriei. De fapt, în Cernăuţi, multe clădiri sunt în stil austriac, de pe vremea Imperiului cu acelaşi nume.
În continuare, ne-am urcat din nou în autocarul "pilotat" cu măiestrie de Daniel şi am ajuns la Universitatea Naţională din Cernăuţi "Iuri Fedkovici", unde am fost preluaţi de Nicolae Costaş, ghid de limbă română din cadrul Centrului Cultural-Istoric. Am vizitat impunătoarele clădiri ale Universităţii, Biserica şi parcul aferent, acolo unde o mulţime de mirese şi miri îşi făceau fotografiile de nuntă!
În final, tot Daniel cu autocarul său salvator ne-a condus spre Hotelul Bukovina (4 stele), unde am fost cazaţi în nişte camere foarte bune, cu tot confortul. Unii au adormit imediat, alţii au mers din nou în oraş, la o plimbare de seară, la invitaţia lui Dragoş Olaru. Familia Teodorescu s-a băgat însă la... culcare, deoarece de la ora 2:11, de pe vremea... cutremurului, nu mai dormise nici o secundă! Şi aşa s-a încheiat o frumoasă zi petrecută în Ucraina, după un drum de cinci ore pe traseul Iaşi - Paşcani - Fălticeni - Suceava - Siret - Cernăuţi, pe nişte şosele ca la noi, uneori şi cu hopuri şi dâmburi...

* La Bazar nu am rezistat decât o oră!

Duminică, pe 25 septembrie 2016 ne-am sculat mai odihniţi şi cu un nou chef de plimbare. După un mic dejun copios la Hotelul Bukovina, unde pe mesele din restaurant, în stil bufet suedez, ne aşteptau mâncăruri alese, inclusiv tradiţionale, am fost "transferaţi" la marele Bazar din Cernăuţi, după ce am trecut Prutul, râu care străbate şi oraşul Cernăuţi (în ucraineană Чернівці, transliterat Cernivți, în poloneză Czerniowce, în germană Czernowitz, în rusă Черновцы, transliterat Cernovțî), centru administrativ, politic și economic al regiunii cu același nume din vestul Ucrainei / Nordul Bucovinei, conform Wikipedia.
Acolo, adică la Bazar, ne-am cheltuit toţi banii din buzunare, adică "grivnele" au fost la putere! La preţuri puţin mai mici ca în România, am cumpărat toate "prostiile" posibile, dintr-un Bazar imens, cam cât cartierele ieşene Alexandru cel Bun şi Mircea cel Bătrân la un loc. La un moment dat ne-am şi rătăcit printre atâtea tarabe şi corturi mai mult sau mai puţin amenajate, noroc că am găsit acolo şi câţiva localnici care ştiau româneşte şi care ne-au îndrumat paşii cu foarte multă amabilitate şi prietenie.

Iar o vânzătoare din Bazarul din Cernăuţi, ne-a spus: "Să veniţi şi în Herța, acolo sunt numai români de-ai noştri!".
Deşi a avut 3 ore timp de vizitare a Bazarului, familia Teodorescu nu a rezistat decât o oră în acea lume "comercială" şi s-a odihnit apoi într-un mic bufet de vis-a-vis de bazar, lângă o mică bisericuţă cu turla poleită, acolo unde o doamnă amabilă, adică cea de după tejghea, ne-a servit şi cu un ceai cald, că afară era cam frig! La intrare noi am spus: "bună ziua!", ea a spus "добрий день!", adică tot "bună ziua", dar în limba ucrainiană. Când am plecat noi am spus "Mulţumesc", iar ea a spus tot "Mulţumesc", după care a menţionat că are un "moşulică" (NR - adică unchi), la Arad şi de la el ştie câteva cuvinte în limba română.
La ora fixată, driver-ul Daniel ne-a recuperat din zona Bazarului şi ne-am luat "zborul" spre casă, adică spre Iaşi şi România. Am trecut graniţa ucrainiană aşteptând verificarea paşapoartelor doar o oră, când tirurile din zona graniţei erau înşirate pe câţiva kilometri, şoferii fiind însă învăţaţi cu astfel la "popasuri" extrem de prelungite...

După o vizită la "Duty Free", unde fiecare a cumpărat pe grivna, euro sau dolari tot ce a vrut, adică ţigări, băuturi şi dulciuri, în limitele legale, bineînţeles, cu precizarea că leii româneşti nu erau la putere, deşi toţi lucrătorii comerciali din incinta magazinului vorbeau perfect româneşte, am trecut şi de graniţa noastră de la Siret şi ne-am îndreptat spre Iaşi, admirând din nou Moldova din dreapta Prutului.
Am luat "cina" la restaurantul turcesc CANAY, de după Fălticeni, unde însuşi patronul ne aştepta după tejghea să ne servească cu toate bunătăţile, cele mai căutate fiind orezul cu lapte şi baclavalele.

În jurul orei 19.30 am ajuns la Iaşi, după o excursie frumoasă la Cernăuţi, de două zile. Şi să nu uit, la Cernăuţi, în 1897, s-a născut bunica mea din partea mamei, Ştefania. De domnişoară Ştefania Von Kotowski (din tată polonez şi mamă nemţoaică, pe care eu nu i-am cunoscut însă niciodată), după căsătoria cu bunicul meu Ilie Radu (urmaş de răzeş din Serbeşti, judeţul Neamţ), bunica mea se mută la Iaşi şi devine Ştefania Radu, iar de la Biserica Catolică trece la Biserica Ortodoxă, dar tot... creştină rămâne!

Peste ani, mai precis în 1976, la câteva luni după ce bunica mea a trecut, în "lumea de dincolo", eu mă căsătoresc "mixt" cu Maria Teodorescu, eu fiind ortodox, iar soţia mea catolică. Şi aşa am rămas până în aceste timpuri, când una dintre dorinţele mele cele mai arzătoare s-a îndeplinit: să merg şi eu la Cernăuţi şi să văd locurile unde s-a născut bunica mea, Ştefania Radu, căruia îi ziceam "BICA", de mic copil! Mulţumesc, "BICA"!

DAN TEODORESCU